Nu-mi ajunge aer...

    Nu-mi ajunge aer, vreau să strig, dar abia-mi ajunge aer să respir cînd sunt alături de tine. Dureros, trist, greu, insuportabil. Nu-mi găsesc locul, nu pot da o explicaţie rezonabilă, dar, din nou şi din nou, ca o nebună te învăţ ori de cîte ori te văd. Fiecare cuvînt al tău, mişcarea ta, fiecare gest - încerc să prind semnele secrete. Cine ar fi crezut că este atît de greu: să ştii, dar să nu vorbeşti;  să simţi, dar să ascunzi; să înebuneşti, dar să pretinzi că totul e în regulă.
    Dar nu te condamn, nu. Probabil îmi place starea mea, poate e un sentiment plăcut nebunia ta. Cîteodata, în mintea mea, apar tot felul de gînduri şi ma simt ca şi cînd o băutura tare se întrece în corpul meu cu sîngele. Gîndurile mele agitate şi zgomotoase de mult timp nu mă lasă să-mi trăiesc linistită dorinţele, mereu mă tachinează, mă distrug încet. E ceva inexplicabil, de o realitate imprevizibilă şi numai tu ai putea să mă stopezi din nebunia mea.
    Mi-ar plăcea să-ţi fiu necesară, importantă, chiar dacă te grăbeşti...mereu să găseşti un minut pentru mine. Mi-ajunge să zîmbesc doar gîndindu-mă la tine. Fă-mă să zîmbesc mai des...